Friday, February 12, 2016

Bucurii Regulate şi Sentimente cu Program



Aveam la un moment dat o tradiţie de Crăciun dictată de pasiunea mea pentru trilogia Lord of the Rings. Vedeam toate cele trei filme, în versiune extinsă. După ceva vreme am descoperit însă că nu mai am dispoziţia necesară să stau să privesc atâtea ore de film, deşi îmi plăceau în continuare la fel de mult. Începusem să resimt propria tradiţie ca pe o obligaţie, aşa că am hotărât să îi pun punct înainte de a ajunge să am resentimente faţă de o poveste care m-a bucurat şi mi-a marcat adolescenţa în acelaşi mod în care Star Wars a rămas povestea de suflet a altor generaţii.

Problema cu oricare obicei impus, cel puţin în ceea ce mă priveşte şi indiferent cât ar fi de plăcut este că ajung destul de rapid să-l consider o corvoadă. Nu pot să mă bucur la comandă de o anumită zi, de o activitate, de nimic...dar mă pot bucura nespus şi pe termen lung pentru nişte fleacuri care au însemnătate doar pentru mine. Bucuria pompieristic-heirupistă, de trend şi fără substanţă personală este pentru mine echivalentul zâmbetului doar din buze, în absenţa strălucirii din ochi - un rictus alb-Photoshop, estetic doar până la nivelul unei reviste glossy care conţine un articol şi 200 de pagini de reclame.

Nu voi aborda aspectele consumeriste ale zilei de 14 februarie, nici nu mă voi revolta patriotic împotriva importului de sărbători. Niciunul dintre aceste aspecte nu mă deranjează de fapt. Ceea ce mă deranjează în schimb este ideea sărbătoririi obligatorii a unui anumit lucru, adoptarea ideii că trebuie, că aşa se face, fără a te opri să te întrebi de ce. Să fim bine înţeleşi, dacă motivaţia personală pe care o găseşti după ce te întrebi de ce ţi se pare satisfăcătoare, by all means, continuă! Dacă nu, nu. Aşa zic eu că ar fi logic.

Am auzit prima oară de ziua Sf. Valentin în şcoala generală când profesoara de engleză ne-a povestit întregul context al sărbătorii, istoria personajului principal şi obiceiurile practicate cu această ocazie. Nimeni nu a simţit atunci nevoia să o transforme în tradiţie personală pentru că nu zemuiau inimioare din toate reclamele, nu se deschiseseră încă hipermegasuperextra-marketuri cu oferte la urşi gigantici de pluş (apropo, întotdeauna m-am întrebat ce aş face cu un asemenea obiect, dacă există într-adevăr cineva care se bucură când primeşte 15 kilograme de vatelină îndesată în catifea sub formă de urs...şi mai ales  mă amuză să-mi imaginez cum îl scutură de praf ca pe plăpumi la curăţenia generală).

Nu mă afectează cu nimic că românii au adoptat o sărbătoare. Mă vexează în schimb că nu prea dau semne că ar înţelege de ce au făcut-o şi mai ales că absenţa unei motivaţii logice nu pare să deranjeze pe nimeni. Sunt convinsă că ar adopta şi Walpurgisnacht cu un entuziasm cel puţin egal dacă ar veni cu o zi liberă la pachet sau ar oferi o justificare pentru vreun tip de distracţie (distracţie de la ce?...eh, asta e altă discuţie). Şi la fel de convinsă sunt că nu ar interesa pe nimeni de unde vine şi ce semnifică, deşi imaginile pe care le promovează ar atrage pe mulţi because boobs. 


Nu voi înţelege probabil niciodată lipsa de curiozitate elementară, alergia la ceva ce poate fi învăţat şi nici nevoia de a-ţi programa bucuria ca vizita la dentist, punând bani deoparte pentru a umple cu compozit un gol de bucurie autentică. 


No comments:

Post a Comment